miercuri, 4 mai 2011

Epilogue/ In memoriam



Mi-am făcut autostradă pe venele tale. Iubeam să le ating uşor, de la degete până la umăr în timp ce tu zâmbeai şi îţi plimbai privirea pe trupul meu.

Dar plăcerea asta simbiotică s-a sfârşit de ceva timp, la fel ca multe altele. Acum nu mai avem nimic- pluralul ''noi'' e folosit pur gramatical,e golit de orice semnificaţie,nu e x i s t ă. Ne urâm cordial. Ne urâm pentru că suntem diametral opuşi în gânduri şi atitudini. Până acum am comis greşeala de a fi drăguţi unul cu celălalt din cauza nevoii de prietenie. Ştii la ce mă refer: un contact vizual prelungit, un zâmbet cu subînteles în anumite contexte, o atingere fantoma, ca din greşeală, o frază rostită cu glas tare adresată de fapt doar celuilalt şi aşa mai departe.

N-am avut puterea să te înlătur din viaţa mea când ar fi trebuit. Iar ţie ţi-a lipsit puterea de a mă ignora când ar fi fost cel mai bun lucru pe care l-ai fi putut face. Ar trebui să-mi urăşti pozitivismul, falsa inocenţă şi dorinţa la fel cum eu îţi urăsc pasiv-agresivitatea şi felul în care te joci cu măştile, ameţindu-mă.

Adevărul e că suntem mai sănătoşi şi mai puternici ca adversari oneşti, ca antiteze decât ca prieteni. Desigur, ăsta e egoism, nu dragoste. Preferăm autosuficiența in favoarea salvării aparențelor. E semn că dragostea a murit. Suntem amândoi destul de puternici ca să ne descurcăm fiecare și fără obișnuința celuilalt. A fost doar o obișnuință, ca o legătură matrimonială. Au fost mesaje târzii, versuri care acum nu îmi mai stârnesc un fior, cântece șoptite la ureche, cafea bună și ploaie de stele. Semnificația lor a pierit de mult. Azi, suntem liberi.

3 comentarii: